LECTIO

 

LECTIO MARIO VARGAS LLOSA (2010-N.)-PARADISUL DE DUPĂ COLŢ   COTA SPA821(85)/V27 Pentru pictorul PAUL GAUGUIN paradisul s-ar fi putut afla în Copenhaga, alături de soţia sa Mette Gad şi de cei cinci copii ai lor, dar paradisul ,,de după colţ”, cel pe care l-a trăit din 1891, de la 43 de ani, în Tahiti, a fost  atât de ispititor încât nu i-a putut rezista. Departe de existenţa burgheză (idealul său fusese de a face avere jucând la Bursa din Paris) şi de mama sa Aline (care moare văduvă la 41 de ani, la fel ca bunica sa maternă Flora, celălalt personaj central al cărţii) Paul află că întoarcerea la valorile primitive îl inspiră şi duce la expansiunea creativităţii sale. Viaţa în  acest paradis primitiv pare să-i priască, deşi e  umbrită de vestea morţii copilei lui preferate Aline, de lipsurile materiale şi de cumplita boală ruşinoasă ce-l macină. Alături de soţiile sale maori trăieşte simplu şi pictează ori sculptează operele sale cele mai cunoscute, folosindu-şi soţiile ca modele. Pentru Flora Tristan paradisul s-ar fi putut afla în casa îndestulată a colonelului Tristan (tatăl său), dacă acesta nu ar fi murit când copila nu avea decât patru ani, lăsându-şi nevasta falită şi cu doi copii, dar această aparentă tragedie i-a dăruit şi Florei un ,,paradis de după colţ”, de neimaginat  în alte circumstanţe. Acest paradis cuprinde călătorii în Peru, o relaţie lesbiană, scrisul unor cărţi despre sclavia femeilor, militantismul pentru o lume (utopică) egalitară, eliberarea din mariajul dezastruos în urma căruia se naşte Aline, atât de încercata de soartă, mamă a lui Paul Gauguin.      Despre paradisul care te poate aştepta după colţ, dacă ai curajul să te abaţi de la linia monotonă  a vieţii şi despre un nou început, al unei vieţi mai potrivite pentru fiecare dintre noi, ne vorbeşte Llosa în această capodoperă literară.

LECTIO

LECTIO

      HERMANN HESSE (1946-N.)- SIDDHARTHA, CĂLĂTORIA SPRE SOARE RĂSARE COTA GER 821/H58

SIDDHARTHA

 

Această ,,poemă indiană”, cum o numeşte autorul, e scrisă-n 1922 şi are două părţi. Prima parte-i este dedicată scriitorului francez Romain Rolland (,,Viaţa lui Beethoven”, ,,Viaţa lui Michelangelo”, etc.), în dedicaţie aflându-se şi motivaţia autorului- ,,sufocarea spiritualităţii”.

Siddhartha, fiu de brahman, iubit de toată lumea, se alătură grupului de asceţi rătăcitori împreună cu prietenul său de nedespărţit Govinda, pentru a descoperi marea taină, cea de dincolo de existenţa superficială şi comună. Exersând abandonarea de sine şi meditaţia profundă el caută sfârşitul tuturor cauzelor, veşnicia cea fără suferinţă, ieşirea din avatar. Prietenii află că Buddha, întruchiparea adevărului , a reuşit să oprească roata naşterilor, îşi aminteşte de vieţile anterioare şi-a ajuns în Nirvana. Deşi este de acord cu iluminarea pe care ţi-o aduce practicarea budismului Siddhartha îşi caută singur (prietenul său rămâne discipol budist) propriul scop- cunoaşterea de sine, dincolo de orice învăţătură spirituală ori apartenenţă la lumea material, inclusiv la ,,dorinţa de a avea învăţători şi-a asculta învăţături”. Va reuşi să descopere esenţa eu-lui şi să se elibereze de el depăşindu-l?

Scriitorul american Henry Miller (,,Tropicul Cancerului”, ,,Primăvara neagră”, etc.) comentează pe coperta patru a cărţii: ,,A crea un Buddha mai desăvârşit decât cel recunoscut este un lucru nemaiauzit, mai ales pentru un neamţ. Siddhartha este, pentru mine, un medicament mai eficient chiar decât Noul Testament.”.

LECTIO

LECTIO   ERNEST HEMINGWAY (1954-N.)- ADIO, ARME    Acţiunea se petrece în timpul primului război mondial în mare parte în nordul Italiei şi este o frumoasă poveste de dragoste care, deşi e scrisă de-un american nu are happy end. Tânărul locotenent american Frederic Henry, înrolat în armata italiană, se îndrăgosteşte de frumoasa infirmieră voluntară britanică Catherine Barkley, ce rămăsese văduvă înainte de nunta cu logodnicul, alături de care crescuse şi cu care fusese împreună opt ani, mort pe front. Rănit la picior de un obuz care i-a ucis pe soldaţii ce-l însoţeau, Henry ajunge la Spitalul american din Milano, însoţit la scurt timp de Cathe, cu care petrece vara lui 1917 recuperându-se-n urma operaţiei la genunchi. Propus pentru medalia de argint şi-ndrăgostit nebuneşte de Cathe, Henry doreşte să se căsătorească cu ea, dar formalităţile italiene ,,erau înspăimântătoare”. Fericirea celor doi e umbrită de hepatita alcoolică a lui Henry, ce-i obligă să renunţe la concediul de recuperare de pe malul lacului Maggiore. Între cursele de cai, ieşirile la clubul ofiţerilor şi întâlnirile cu Cathe, viaţa lui Henry pare perfectă până în luna octombrie, când Cathe îl anunţă că nu a reuşit să scape de sarcina de trei luni, oricât încercase şi se hotărăsc să păstreze copilul. Ei petrec ultima noapte, înainte de întoarcerea lui Henry pe front, într-un hotel sordid, singurul disponibil, iar atmosfera de acolo pare să contamineze întregul parcurs viitor al lor. Pe front Henry coordonează ambulanţele care se retrăgeau, e condamnat, dintr-o eroare, la moarte pentru părăsirea trupei, dar reuşeşte să scape, ajungând cu trenul în Milano. Împreună cu Cathe trec cu o barcă-n Elveţia, unde rămân până-n martie 1918 când ea moare la naşterea fiului lor, mort şi el în urma unor complicaţii.

LECTIO

LECTIO

 

MARIO VARGAS LLOSA (2010-N.)-POVESTAŞUL   COTA SPA821(85)/V27

    Un roman tipic pentru Llosa, capitolele impare conţin poveştile unui machiguengas- povestitor din triburile ambulante din jungla Amazoniei, iar cele pare sunt autobiografice şi cuprind: vizita lui de lucru la Florenţa (îşi propusese să-i citească pe Dante şi Machiavelli ,,acasă” şi să vadă creaţiile lui Leonardo, Botticelli, Cellini); amintirile despre un coleg din facultate Saul Zuratas, zis Mascarita, care a abandonat o carieră universitară ce părea promiţătoare şi, atras fiind de cultura triburilor amazoniene, s-a retras şi-a trăit alături de indieni, asimilându-le stilul de viaţă, atât de  concordant cu natura, atât de diferit de cel modern, distructiv şi colonizator; experienţa lui Llosa din 1981 de realizator TV al emisiunii săptămânale ,,Turnul Babel” în care fotbalul şi cultura, interviurile cu foşti dictatori şi prezentarea activităţii Institutului Lingvistic de Vară, congresele ori conferinţele literare-n care juca rolul de conferenţiar şi texte scrise-n furgonetă, ca ziarist nu se exclud. Dacă pe indienii din selva peruviană, ce trăiau într-un primitivism echivalent cu cel al strămoşilor noştri în epoca de piatră, povestaşul îi ţine-n transă cu poveştile ce definesc universul lor, autorul se întreabă care mai este rolul şi rostul ficţiunii în viaţa omului modern, mai avem oare nevoie de ,,real magic”?

LECTIO

LECTIO

HERMAN HESSE (1946-N.)- JOCUL CU MĂRGELE DE STICLĂ  COTA GER8217H58

Acesta este citatul meu preferat din Hesse: ,,Pe drumul lung de la peşte, pasăre şi maimuţă pînă la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul căruia sperăm să devenim oameni şi zei, nu cei <<normali>> ne-au împins înainte, din treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost întotdeauna conservatori… O maimuţă normală nu s-ar fi gândit niciodată să-şi părăsească adăpostul din copaci şi să meargă în două picioare pe pămînt. Cel care a încercat mai întîi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistul, poetul şi inovatorul…Normalii sînt  meniţi să păstreze forma existentă…pentru a se asigura pe ei înşişi. Fantaştii, în schimb, nu se dau înapoi  să facă salturi, să viseze negînditul, pentru ca, cine ştie, într-o bună zi, peştele să devină animal de uscat, iar maimuţa- om.”, iar cartea aceasta este una dintre cărţile mele de suflet. Se spune despre această carte, pe care Hesse a redactat-o de-alungul a doisprezece ani, când deja depăşise patru decenii de activitate literară, că e ,,o lucrare reprezentativă şi definitorie pentru maestrul aflat la apogeu, întocmai cum pentru Michelangelo e statuia lui Moise.” Cartea ne îndrumă spre Goethe, spre conflictul dintre pornirile serafice şi demonice ale sufletului omenesc, spre ciocnirea dintre ideal şi realitate pe măsură ce urmărim biografia lui Josef Knecht magister ludi (maestru al jocului) ce vieţuieşte prin anul 2400 (dar romanul nu e unul de anticipaţie!) şi reprezintă un succesor de-al nostru cu o alcătuire spirituală superioară.

Romanul ,,nu oferă o lectură uşoară, cititorul nu-i va parcurge paginile pe nerăsuflate, dar pînă la urmă va fi răsplătit generos şi va afla multe temeiuri pentru a aşeza volumul printre cărţile sale de căpătîi”.

 

 

 

GABRIEL GARCIA MARQUEZ (1982-N.)-INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE A CANDIDEI ERENDIRA ŞI A BUNICII SALE FĂRĂ SUFLET  COTA SPA 821(861)/G19

Acest volum conţine şapte dintre ,,cele mai reuşite povestiri scurte ale autorului columbian” şi-n ciuda faptului că au peste patru decenii sunt foarte actuale. Titluri ca: ,,Marea timpului pierdut”, ,,Înecatul cel mai frumos de pe lume”, ,,Moarte constantă dincolo de dragoste”, ,,Balacaman cel bun, vânzător de miracole” sau titlul nuvelei ce-a dat şi numele cărţii, par a ascunde doar metehne umane vechi de când lumea (nimeni nu-i profet în ţara lui, apreciem mai mult lucrurile ori oamenii deabia după ce-i pierdem, lăcomia şi setea de putere ne abrutizează, tranformă dragostea în perversiune, vânzători de iluzii ce se inspiră ad hoc din ignoranţa ori deznădejdea mulţimii excrocate, sărăcia, la fel ca orice alte lipsuri, naşte monştrii, faptul că eşti diferit de cei din comunitatea ta, care te vor şi respinge pentru asta, nu înseamnă că eşti mai prejos decât ei, deseori eşti doar neînţeles pentru că ai o altă măsură a valorii) şi cu toate acestea ele ne fac să plonjăm în cotidian. Iată câteva citate: ,,pentru a duce mai departe viaţa asta de ministru mi-e de ajuns mutra mea de prost”, ,,puşcaşii marini ne invadaseră patria sub pretextul de a stârpi frigurile galbene şi, în trecere, decapitau nu doar pe cei băştinaşi… ci şi pe metişi din distracţie, pe negri din obijnuinţă şi pe hinduşi… apoi au ras de faţa pământului fauna şi flora şi ce mai reuşiseră din regnul mineral, pentru că specialiştii lor în problemele noastre îi învăţaseră…” , ,,Pe mine nu mă interesează milostenia, ci contrabanda.”, ,,senatorul făgădui maşini de fabricat ploaia, crescătorii mobile de animale domestice, balsamuri ale fericirii…, ciorchini de clopoţei la ferestre”, ,,în campania electorală…duceau prin sate, în cursul manifestărilor oficiale, camioane cu indieni tocmiţi pentru a îngroşa rândurile mulţimii… şi furgonete cu actori…”

    Aşadar nimic nou sub soare dar, povestite de Marquez, toate trec parcă pragul realismului dur şi intră-n legendă.

Texte pentru o viitoare carte – Deșertăciune?

Oare pentru că am trăit, de când mă știu, alături de buni Irinuța în cultul omului ei drag, Ionel bunel, am ajuns să am această detașare față de moarte? Cred că am conștientizat, mai repede decât alții, că moartea nu e un sfârșit nici pentru dragoste, nici pentru tot ce-i important în viață. Moartea mi se părea o continuare, în alt plan, a vieții împlinite. Dacă bunica era senină după ce-l visa pe bunel, în nopțile ce urmau unor zile pline de griji, iar grijile se dovedeau mai ușor de trecut, era ca și-n timpul vieții, când ei se sfătuiau cum și ce-i de făcut. Dacă-mi povestea cum a sădit bunicul duzii din fața casei, cu gândul la nepoței, iar eu mai apoi mă cățăram până-n vârf, să nu-l dezamăgesc, chiar de-s fată, era ca și cum bunel ar fi fost sub dud, așteptându-mă și îndrumându-mi revenirea pe pământ, care era mai grea ca urcușul, că o făceai cu spatele și orbește. De aceea nu mi-a fost niciodată frică de înălțime, pentru că bunel mă așteaptă și acum, sub orice ,,copac” mă încăpățânez să urc până-n vârf, ca să dovedesc lumii că nu mi-e frică, chiar de-s fată. Dacă bunica se ruga seara, să o ajute doamne-doamne, să-și depășească slăbiciunile de femeie tânără, rămasă văduvă și să nu-și piardă mințile și demnitatea ,,la urmă”, adică să continue de una singură ce și-au propus ei doi, oricât de greu i s-ar părea și oricâte ispite și scurtături i s-ar arăta, iar viața ei a fost, până la capăt, o capodoperă după părerea mea, era ca și când ei erau împreună și se mai certau, iar ispitele-și arătau colții peste gardul nevestei dezirabile ce-a fost, dar pentru ea, omul ei a fost de neînlocuit. S-au născut în aceeași zi, în aceeași lună, doar că bunica s-a născut la șapte luni, iar bunel avea pe atunci 11 ani și-apoi glumea și zicea că Irinuța s-a grăbit să vină pe lume fix de ziua lui, că ardea de curiozitatea de-al cunoaște pe el. Cred că avea dreptate, pentru că ea nu-și dorea nimic altceva decât să fie în preajma lui cât mai mult. A ajuns să-i șantajeze afectiv șeful, când bunicul a fost detașat la Oradea, amenințându-l că dacă nu-i semnează transferul înapoi acasă, ea se aruncă-n fața trenului și-o să-i aibă pe conștiință și pe ea și pe copilul din pântecul ei. Era o figură buni asta, nu-i stătea-n cale nimic și nimeni n-o putea îmblânzi, doar pentru mine si pentru bunel a mai făcut ea niște compromisuri. Bunel n-a știut niciodată că bunica e ,,autoarea” multor înlesniri de care a avut el parte (inclusiv aducerea lui acasă de la Oradea), pentru că ,,bărbatul trebuie lăsat să creadă că el e făcătorul tuturor bunelor și desfăcătorul tuturor relelor”. Dacă ea mai era atentă și după două decenii de la moartea lui, să facă de ziua ,,lor” de naștere, doar prăjitura lui preferată și-și făcea rochii albastre, pentru că lui albastrul îi plăcea cel mai mult, era ca și atunci când l-a așteptat să se întoarcă de pe front și-a vopsit totul în albastru, spre disperarea soacrei, în casa căreia stătea, și-a cărei grădină s-a procopsit cu flori în toate nuanțele de albastru. Cred că bunicul a fost sigur că ea l-a așteptat și că dorul de el i-a exacerbat trăirile, când a văzut de departe casa părintească redecorată-n culoarea lui favorită și grădina plină de flori albaste, iar pe bunica așteptând la poartă în rochia albastră cu buline. Irinuța-mi spunea că, atunci când nu mai putea de dor, se uita la cer până când albastrul lui părea că e atât de aproape încât reușea să-l atingă cu vârfurile degetelor pe care le sărutase și-apoi transfera sărutul aceluiași cer ce-l acoperea și pe bunel. Oare câte picături de rouă au sărutat în tranșee obrajii lui bunel, distilate din norii atinși de Irinuța la sute de kilometri depărtare? Caietul de poezii, scris cu creion chimic, pentru că lăsa urme albastre, pe care i l-a trimis Ionel de pe front, i-a supraviețuit și bunicii mele, probabil îmi va supraviețui și mie, iar unii, tentați să califice viața ca pe-o deșertăciune, vor spune că, orice am face și oricum am trăi, totul nu e decât o deșertăciune. Eu simt, atunci când îl țin în mână, că viața lor nu a fost nici pe departe în zadar: au avut o copilă și-au crescut nepoata, au plantat copaci și-au dedicat poezii, s-au iubit și așteptat unul pe altul, indiferent dacă granițele ce-i despărțeau separau state sau erau chiar liniile ce separă viața de moarte. El a așteptat-o 11 ani să se nască, ea a așteptat să poată ,,merge la el” 22. Deșertăciune? Nici vorbă!

Zelist

LECTIO

LECTIO sau LECTURĂ (în latină), va fi titlul rubricii mele săptămânale de recomandări literare. Aveţi şi cota Bibliotecii judeţene ,,Petre Dulfu”, secţia împrumut carte pentru adulţi (orar L-V 8-19, S 9-12) pentru fiecare carte. Spor la citit şi vă aştept comentariile!

HERTA MULLER (2009-N.)-REGELE SE ÎNCLINĂ ŞI UCIDE COTA GER 821(498)/M94 Carte de fragmente autobiografice din perioada ,,românească” a autoarei, cea a terorii anilor `70 şi `80, trăite într-o Românie totalitară, în care Securitatea era-n ,,toate cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare”, în care regimul represiv de sub dictatura lui Ceauşescu trecuse la metodele psihologice de producere sistematică a fricii, a neîncrederii reciproce, a dinamitării oricăror relaţii normale dintre oameni, e o mărturie cutremurătoare, care ar trebui citită şi recitită, pentru ca istoria să nu se mai repete. În ciuda realismului dur, a expunerii extrem de critice a faptelor, în ciuda scepticismului autoarei în ceea ce priveşte viitorul ,,patriei sale vitrege”, aceste fragmente conţin texte şi poeme de o sensibilitate dusă la extrem. Titluri ca: ,,La noi în Germania”, în care tragicul se îmbină cu comicul de situaţie şi critica ,,sună binevoitor”, ,,Floarea roşie şi băţul”, în care nonsensul (atât de impropriu dezvoltării) se învaţă din grădiniţă, în mod sistematic sau ,,Regele se înclină şi ucide”, sunt pline de sensuri pentru cei ce-au trăit în România acelor vremuri. Chiar dacă-n ,,faţa brutalităţii, orice frumuseţe devine obscenă”, iar ,,umorul se naşte din lipsa de perspectivă şi-şi extrage sclipirile din deznădejde”, represiunea n-a reuşitsă şteargă dorinţa de-a putea rememora cu lirism satul copilăriei, familia, dispariţia tatălui ori a prietenilor ,,sinucişi” de Securitate mai târziu. ,,Când tăcem, devenim dezagreabili- când vorbim, ajungem ridicoli.” e un alt subtitlu cu iz de adevăr absolut, ca atâtea altele, pentru care merită de reflectat după lectura acestei cărţi.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ (1982-N.)-UN VEAC DE SINGURĂTATE COTA SPA 821(861)/G19 După Llorca, în acest roman Marquez reuşeşte ,,să se ia la întrecere, de la egal la egal, cu realitatea însăşi… să reflecte lumea aşa cum e ea: multiplă şi oceanică”. În ciuda faptului că acţiunea pare a avea loc într-o lume extravagantă în care incestul (între frate şi soră, nepot şi mătuşă), întoarcerea fiului răpit de ţigani, acum tatuat din cap până-n picioare, îngroparea dotei sub pat în vederea unei ulterioare afaceri profitabile, personaje care se amestecă între ele fără să se ţină cont de timp ori spaţiu, războaie, morţi ciudate şi vieţi trăite la limita tragicului, te poţi identifica sau poţi recunoaşte cu uşurinţă persoane din viaţa ta actuală şi dintr-o dată totul îţi devine familiar. Pare că povestea de câteva generaţii a familiei Ursulei, soţia visătorului Jose Arcadia Buendia, e aproape de povestea familiei tale: secrete de câteva generaţii, bine păzite de intruşii curioşi, trădări ori alianţe nebănuite, fericiri nesperate, toate sunt ,,repere care se regăsesc în toate amintirile, în toate istoriile marilor familii”. Cea mai convingătoare recomandare pare cea formulată de New York Times: ,,această carte ar trebui citită de întreaga omenire”.

Texte pentru o viitoare carte

Fericiri de-mprumut

Tanti Felicia trăia antagonic cu numele dânsei. Era Nefericirea-n carne şi oase şi-o minunată coamă neagră, ce şi-o purta sever strânsă-ntr-un coc, atât de greu, că nici o armată de agrafe nu reuşea să-l ţină prizonier mai multe ore-n şir. Aveam cinci ani, adică un cincinal, cum îmi plăcea mie să spun la grădi’, unde mama mă lăsa-n fiecare dimineaţă, înainte de-a merge la serviciul ei şi-al doamnei Felicia. Mama avea cinci cincinale pe atunci, iar Felicia vreo opt. Şeful mamei, soţul Feliciei, era topit după mine şi avea şi el cam nouă cincinale. El m-a trimis la director, să-i cer o mărire de salariu mamei, să-mi poată lua sarafanul roz de melană, despre care am vorbit noi doi cât timp mă învăţa să dactilografiez. Directorul era înspăimântător, pentru că părea că are o sută de cincinale, era singur într-un birou mult mai mare decât celelelte, avea televizor, sucuri şi baie cu faianţă roz. Mi-a promis că-i măreşte mamei salariul, dacă la serbare ade la grădiniţă nu fac nicio greşeală. Şi, ca totul să pară real, o cheamă pe Felicia şi-i dă sarcină de serviciu s-o însoţească pe mama la serbare. Serbarea: un dezastru, deşi ştiam poeziile mele şi-ale celorlalţi, eram înlemnită de groaza de-a nu greşi, pierzând astfel sarafanul roz de melenă. Plâng cu lacrimi atât de multe, că nu-mi mai încap în ochi şi-mi ies şi pe nas. Mama încearcă să mă facă prezentabilă, să-i pot duce educatoarei florile. Ea nu ştie că mi-am pierdut fericirea de-a mă admira-n oglindă-n sarafanul roz şi-apoi să vin cu el la grădiniţă, să văd cât de nefericită va fi Corina, când va vedea cum Marius se va uita doar la mine (sunt sigură de asta). Mama e prea tânără şi nu ştie că nu poţi fi fericit cu fericiri de-mprumut. Ea mă roagă să-i duc  Feliciei flori şi să-i sar de gât, să o pup. Îmi şopteşte-n ureche că tanti Felicia-şi doreşte o fetiţă ca mine, dar nu poate avea şi de aceea a trimis-o directorul la serbare, să fie fericită de fericirea mamei şi-a mea. Eu plâng după sarafan, dar mă supun şi-n clipa-n care-i ating Feliciei obrazul stâng, în ea se dezlănţuie nefericirea, prinsă-n armate de agrafe-ntr-un coc sever, acolo unde ar fi trebuit să-i bată inima. Când o văd cum plânge din tot corpul şi fuge să se ascundă, iar în urma ei, părul negru, scăpat din strânsoarea agrafelor, flutură ca steagurile de 1 Mai, mă opresc din plâns instantaneu. Nefericirea mea-i mai mică, aşa, cam cât de mică sunt eu faţă de mama sau Felicia. Lăcrimând şi târându-mă de mână după Felicia, mama pare acum nefericită. Suntem în toaleta de la grădi’. Felicia e aplecată nefiresc de  mult, încercând să se spele cu apă rece, la chiuveta ce-i vine pe undeva deasupra genunchilor. Mama e aplecată lângă ea şi-şi cere scuze:,, Felicia, nu mi-am dat seama, te rog, te rog să mă ierţi! Am vrut să te fac fericită…” Iar Felicia, de data asta cu părul vâlvoi, încercănată de la rimelul scurs, cu buzele mânjite de rujul întins:,, Sunteţi toţi nişte tâmpiţi! Cum naiba să poţi fi fericit cu fericiri de-mprumut?! Eu vreau fericirea mea, vedeţi-vă voi de ale voastre!”

P.S. De câte ori încerc s-o fac pe Maica Teresa-mi aduc aminte de scena asta şi-mi promit să-mi văd de fericirea mea, cu ţinte la fel de concrete ca sarafanul roz de melană. Adesea şi reuşesc…

Texte pentru o viitoare carte

Obsesiv-compulsiv/Inutilitatea frumuseţii

Sunt dependentă de tine. Dependenţa de carbohidraţi e doar praf în ochii lumii. Tu îmi lipseşti, nu biscuiţii şi totuşi ronţăi compulsiv, pentru că asta completează tabloul: sunt obsedată de tine. Şi acestui cerc vicios nu i-am găsit încă ieşirea. Seara ronţăi-ronţăi-ronţăi biscuiţi şi comedii romantice (ăstea au happy-end-uri ce-mi dau speranţa că aşa ceva există), noaptea te visez invariabil, chiar şi când nu vreau şi cel mai adesea nu vreau, pentru că dimineaţa vine realitatea peste mine, atât de crudă, atât de greu de suportat! De cum deschid ochii, mă-nconjoară vidul afectiv, matricea vitregă şi rece a realităţii. Şi cum să faci faţă şocului afectiv, decât dopându-ţi creierul cu serotonină sau decuplându-l?! Eu am ales serotonina, că-s hedonistă şi atunci ronţăi-ronţăi-ronţăi biscuiţi, pentru că-s obsedată de tine! Voi, bărbaţii, faceţi o tragedie din refuzul unei femei, care vă gustă şi-apoi vă refuză. Culmea! Pe lângă că sunt mai multe femei decât bărbaţi, unele au tupeul să-l refuze pe ,,fraierul ce le-a picat în plasă”, asumându-şi chiar şi riscul de a rămâne singure, preferând orice altceva… ,,Femeile sunt masochiste şi iraţionale: îşi reduc şansele de-a găsi un bărbat, dispus să le accepte mofturile, cu fiecare refuz, pentru că le scade valoarea de piaţă, cu fiecare partener părăsit.” Asta zicea Magister şi mă mai sfătuia să nu mă-ndrăgostesc aşa, tam-nesam, de primul venit, dar cu tine nimic raţional n-a ţinut… Am ştiut din prima secundă, când ni s-au întâlnit privirile, că sunt o victimă sigură. Te-am remarcat doar pe tine, în acea mulţime agitată, poate doar pentru că erai atât de calm, atât de detaşat. Poate doar pentru că am agorafobie şi-mi căutam, instinctiv, adăpost, fără să-mi pese prea mult de forma ori calitatea lui (mi-a explicat apoi Magister). Îl cred pe Magister şi ştiu că, atunci când suntem pregătiţi pentru iubire, avem ochi doar pentru modelele oedipiene, iar tu , de această sită, n-ai fi trecut şi totuşi eşti, cu siguranţă, bărbatul vieţii mele. Nu mi-a păsat de nimic altceva, după ce te-am văzut. Nu m-a durut când, bărbatul pe care l-am părăsit pentru tine, mi-a pus poza sub preşul din faţa casei, pentru ca, toţi cei ce urmau să vină-n casa pe care-am părăsit-o pentru tine, să-şi şteargă noroiul pantofilor deasupra zâmbetului meu. Nu m-a durut când mi-a dat de pomană hainele şi bijuteriile, ca după mort. Doar când am recunoscut brăţările ,,noastre” gemene (despre care tu spuneai că sunt verighetele noastre, dar să le port doar eu) pe mâna unei uşuratice mi-am jurat că nu voi mai purta verighetă niciodată. Şi nici n-am mai purtat, nici verighetă şi nici alte simboluri (mi s-ar fi părut că sunt o ipocrită, nu-mi aparţin nici mie, darmite unuia care are inconştienţa de-a se îndrăgosti de acest trup secat de suflet). Tu m-ai părăsit când toată lumea mă iubea, când trupul meu era în anii lui de aur şi sufletul meu îţi aparţinea doar ţie. Tu-mi spuneai că femeile frumoase trebuie lăsate bărbaţilor lipsiţi de imaginaţie (imaginaţia ta mă fascina, la tine, cel mai mult). Tu-mi spuneai, părăsindu-mă, că doar cunoaşterea ne face să greşim mai puţin, deci, logic, să şi suferim mai puţin. Magister îmi spusese că nu-i aşa: ,,Cunoaşterea-i o curvă ce te seduce, te transformă şi, ridicându-te deasupra mulţimii, te face indezirabil. E-o curvă geloasă, ce te vrea doar pentru ea şi-ţi face viaţa searbădă.”

Ai revenit de câteva ori, cum ne-am promis, privindu-mi viaţa cu detaşarea celui ce priveşte un acvariu, între pereţii căruia, o familie de cobai se mulţumeşte să-şi trăiască umila, monotona existenţă. Te-am văzut cum căutai amănunte printre ridurile de expresie (ale mele şi-ale bărbatului meu), cum îţi imaginai câte dintre trăsăturile copiilor mei ţi-ar fi plăcut să le fi văzut la copiii pe care i-am fi putut avea noi. Dar, dacă nu m-ai iubit atunci, abandonându-mă-n favoarea bărbaţilor lipsiţi de imaginaţie, ce şanse are azi monstrul singuratic al biscuiţilor? Magister mi-a spus că imaginaţia bărbaţilor creşte, odată cu scăderea secreţiei de testosteron, deci după andropauză, când toţi îşi vor fi consumat Lolitele revigorante şi vor fi fost părăsiţi pentru unul cu mai mulţi muşchi şi mai puţină imaginaţie, bărbaţii devin ce-ar fi trebuit să fie de la bun început, comesque viva hospes*,(sic!).

* comesque viva hospes- oaspete şi tovarăş de viaţă (lat.)

,,Cine vrea fapte mari, să se adune”

,,Natură şi artă” J. W. Goethe

În ,, Memoriile lui Hadrian”  M. Yourcenar scrie despre cum Hadrian- omul şi conducătorul a învăţat să se adune, să-şi alunge gânduri şi stări (când ele riscau să-l piardă) şi să le recheme, atunci când dorea şi era pregătit pentru ele. Toate faptele lui mari au fost posibile pentru că el s-a cucerit pe sine-ntâi şi-a reuşit  să-şi stăpânească, educe şi folosească trupul şi mintea. Simplu sau ce? Am auzit de multe ori, în toate limbile pământului, formularea asta şi-această reţetă a succesului ce datează dinainte de Hadrian, dinaintea erei noastre şi totuşi… Câţi au reuşit să se adune, să facă fapte mari, să-şi stăpânească firea? Puţini, dar suficienţi pentru a răsturna lumea cu susul în jos, când asta se cerea. Acum văd mulţi ce-şi educă şi folosesc trupul, căci trăim în tirania esteticului, a superficialului sclipicios. Dar cu mintea ce aveţi fraţilor? Ne lăsăm gândurile, zilnic, să zburde neîngrădite, netriate şi asta nu-nseamnă decât minte needucată. Dacă ne-am focusa-n fiecare dimi’ doar pe câteva idei şi ne-am ţine de ele măcar în ziua aceea, ar fi o mare realizare, dar… Cică omul matur nu-i în stare să se concentreze mai mult de trei minute pe aceeaşi idee, de aceea trebuie schimbat timbrul vocii şi ritmul, când vrei să devii orator nebombardat cu ouă clocite, după o susţinere prea îndelungată a ideii tale, oricare ar fi ea. Iar de la o concentrare de 3 minute la una de peste 1200 de minute e ,,o cale atât de lungă”…

P.S. Cică de la lectura cu voce tare (practicată de elitele monahale), la cea silenţioasă şi democratică, practicată de mediile populare au trecut peste 1300 de ani. Eu cred că dacă am lăsa ideile mari să circule liber şi am încuraja fitness-ul cerebral al mediilor populare, lumea asta ar fi infinit mai bogată, mai frumoasă (ce-i drept şi mai greu de dus cu zăhărelul) acum, nu peste 1300 de ani.