Texte pentru o viitoare carte – Deșertăciune?

Oare pentru că am trăit, de când mă știu, alături de buni Irinuța în cultul omului ei drag, Ionel bunel, am ajuns să am această detașare față de moarte? Cred că am conștientizat, mai repede decât alții, că moartea nu e un sfârșit nici pentru dragoste, nici pentru tot ce-i important în viață. Moartea mi se părea o continuare, în alt plan, a vieții împlinite. Dacă bunica era senină după ce-l visa pe bunel, în nopțile ce urmau unor zile pline de griji, iar grijile se dovedeau mai ușor de trecut, era ca și-n timpul vieții, când ei se sfătuiau cum și ce-i de făcut. Dacă-mi povestea cum a sădit bunicul duzii din fața casei, cu gândul la nepoței, iar eu mai apoi mă cățăram până-n vârf, să nu-l dezamăgesc, chiar de-s fată, era ca și cum bunel ar fi fost sub dud, așteptându-mă și îndrumându-mi revenirea pe pământ, care era mai grea ca urcușul, că o făceai cu spatele și orbește. De aceea nu mi-a fost niciodată frică de înălțime, pentru că bunel mă așteaptă și acum, sub orice ,,copac” mă încăpățânez să urc până-n vârf, ca să dovedesc lumii că nu mi-e frică, chiar de-s fată. Dacă bunica se ruga seara, să o ajute doamne-doamne, să-și depășească slăbiciunile de femeie tânără, rămasă văduvă și să nu-și piardă mințile și demnitatea ,,la urmă”, adică să continue de una singură ce și-au propus ei doi, oricât de greu i s-ar părea și oricâte ispite și scurtături i s-ar arăta, iar viața ei a fost, până la capăt, o capodoperă după părerea mea, era ca și când ei erau împreună și se mai certau, iar ispitele-și arătau colții peste gardul nevestei dezirabile ce-a fost, dar pentru ea, omul ei a fost de neînlocuit. S-au născut în aceeași zi, în aceeași lună, doar că bunica s-a născut la șapte luni, iar bunel avea pe atunci 11 ani și-apoi glumea și zicea că Irinuța s-a grăbit să vină pe lume fix de ziua lui, că ardea de curiozitatea de-al cunoaște pe el. Cred că avea dreptate, pentru că ea nu-și dorea nimic altceva decât să fie în preajma lui cât mai mult. A ajuns să-i șantajeze afectiv șeful, când bunicul a fost detașat la Oradea, amenințându-l că dacă nu-i semnează transferul înapoi acasă, ea se aruncă-n fața trenului și-o să-i aibă pe conștiință și pe ea și pe copilul din pântecul ei. Era o figură buni asta, nu-i stătea-n cale nimic și nimeni n-o putea îmblânzi, doar pentru mine si pentru bunel a mai făcut ea niște compromisuri. Bunel n-a știut niciodată că bunica e ,,autoarea” multor înlesniri de care a avut el parte (inclusiv aducerea lui acasă de la Oradea), pentru că ,,bărbatul trebuie lăsat să creadă că el e făcătorul tuturor bunelor și desfăcătorul tuturor relelor”. Dacă ea mai era atentă și după două decenii de la moartea lui, să facă de ziua ,,lor” de naștere, doar prăjitura lui preferată și-și făcea rochii albastre, pentru că lui albastrul îi plăcea cel mai mult, era ca și atunci când l-a așteptat să se întoarcă de pe front și-a vopsit totul în albastru, spre disperarea soacrei, în casa căreia stătea, și-a cărei grădină s-a procopsit cu flori în toate nuanțele de albastru. Cred că bunicul a fost sigur că ea l-a așteptat și că dorul de el i-a exacerbat trăirile, când a văzut de departe casa părintească redecorată-n culoarea lui favorită și grădina plină de flori albaste, iar pe bunica așteptând la poartă în rochia albastră cu buline. Irinuța-mi spunea că, atunci când nu mai putea de dor, se uita la cer până când albastrul lui părea că e atât de aproape încât reușea să-l atingă cu vârfurile degetelor pe care le sărutase și-apoi transfera sărutul aceluiași cer ce-l acoperea și pe bunel. Oare câte picături de rouă au sărutat în tranșee obrajii lui bunel, distilate din norii atinși de Irinuța la sute de kilometri depărtare? Caietul de poezii, scris cu creion chimic, pentru că lăsa urme albastre, pe care i l-a trimis Ionel de pe front, i-a supraviețuit și bunicii mele, probabil îmi va supraviețui și mie, iar unii, tentați să califice viața ca pe-o deșertăciune, vor spune că, orice am face și oricum am trăi, totul nu e decât o deșertăciune. Eu simt, atunci când îl țin în mână, că viața lor nu a fost nici pe departe în zadar: au avut o copilă și-au crescut nepoata, au plantat copaci și-au dedicat poezii, s-au iubit și așteptat unul pe altul, indiferent dacă granițele ce-i despărțeau separau state sau erau chiar liniile ce separă viața de moarte. El a așteptat-o 11 ani să se nască, ea a așteptat să poată ,,merge la el” 22. Deșertăciune? Nici vorbă!